Neajutorarea învățată

Neajutorarea învățată este comportamentul unui subiect după ce a suportat în mod repetat stimuli neplăcuți imposibil de controlat – zice Wikipedia.

Primele experimente au fost făcute de Martin Seligman, pe animale. Au urmat alte experimente, teoria a fost extinsa la comportamentul uman, dar am găsit un singur studiu făcut pe oameni, care însă confirma efectele neajutorării învățate.

In cazul animalelor, acestea renunță la acțiuni pe care altfel le-ar fi făcut, după ce întâlnesc obstacole insurmontabile.

In cazul oamenilor, diverși oameni de știință au propus aplicații, ca de exemplu, ar putea fi un factor care sa explice de ce persoanele abuzate renunță sa îl mai confrunte pe abuzator.

Dar aceeași “apatie” începe sa fie din ce în ce mai vizibila în societatea romanească, sub formulările “ce sa faci, n-ai ce sa faci” sau “faci ce faci, dar iese ce/cine trebuie”.

Este, de asemenea, foarte interesant, ca societatea civila în România este activa covârșitor în orașele foarte mari. In cazul orașelor mai mici, exista orașe fără activitate sau cu activitate civila aproape exclusiv de tip GONGO, dar exista și orașe cu societate civila activa. O posibila explicație sta în nivelul de concentrare a puterii locale în mana unui singur grup.

Atunci când un grup deține monopolul controlului (similar seniorului feudal), oamenii constata ineficacitatea repetata și intenționată a administrației în aplicarea legii și, în timp, disponibilitatea lor de a își cere drepturile se diluează, rezultând într-o societate fragmentata în care fiecare își urmărește interesul imediat, aceasta fiind singura zona a existentei sale sociale pe care o mai poate controla.